Viziunea de fond (1:9-20) Autorul, locul, împrejurările şi timpul descoperirii. (v.9-10a) Ioan apostolul, numit şi presbiterul (pentru că era presbiter al Bisericii generale şi pentru că era în vârstă, poate singurul rămas în viaţă dintre apostoli), nu se recomandă ca părinte al creştinilor, ci ca frate, părtaş la necaz şi la Împărăţia lui Iisus. Locul primirii descoperirii este insula Patmos. Scriitorii vechi ai Bisericii ne arată că aceste lucruri s-au petrecut pe vremea cezarului Domiţian (81-96 e.n.), un împărat despotic, invidios şi orgolios care ura cultele orientale. Între anii 85-86, Domiţian a cerut evreilor să plateasca fiscus iudaicus, un impozit religios care nu era decât o deturnare a vechiului impozit pentru Templu hotărât de legea lui Moise. Acum templul nu mai exista (Titus, fratele lui Domiţian îl distrusese), dar Domiţian voia să continue acest impozit pentru un templu păgân. Iudeii s-au revoltat, n-au acceptat ideea. În aceste împrejurări, Domiţian repune în funcţiune cultul cezarului, se numeşte pe sine DOMINUS DEUS (Domn şi Dumnezeu) şi cere testarea loialităţii faţă de cezar prin onoruri de cult cuvenite zeilor. În special în provincia Asia romană (fostul regat al Pergamului în care erau cele şapte biserici amintite aici) unde acest cult fusese propus de către pergamenieni încă din timpul lui Augustus, deasemenea la Roma, au avut loc pe la anul 95 persecuţii anticreştine. În Roma sunt condamnate şi două dintre rudele împăratului: Flavius Clemens şi Flavia Domitilla, pentru "căi iudaice" şi pentru „ateism". Acuzaţiile acestea sunt specifice, pentru că romanii nu distingeau pe creştini de evrei la început (deoarce practicile şi nu crezul sunt ceea ce iese în evidenţă), iar modul de închinare la creştini şi evrei (fără acceptarea unor imagini) era interpretat ca ateism (necredinţăîn zei). Persecuţia aceasta îl loveşte pe Ioan printre primii, în calitate de lider. Potrivit relatării tradiţionale creştine, Ioan a fost condamnat la moarte şi aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, dar spre uluirea călăilor care voiau să se distreze, bătrânul n-a fost afectat deloc de acest tratament. Superstiţioşi, romanii nu l-au omorât, dar l-au trimis în exil printre condamnaţii la munci silnice la carierele de piatră de pe insula Patmos, undeva nu departe de ţărmurile Asiei. Aici şi în aceste împrejurări a avut loc Descoperirea lui Iisus Christos. În încercări sunt cele mai bune condiţii ca Iisus să ni se descopere. Timpul descoperirii este arătat în v. 10 ca fiind „ziua domnească" ( - he kyriake hemera). Comentatorii creştini văd în aceasta „zi a Domnului" o duminică, altii văd ziua Domnului în sens eschatologic, văzută de Ioan în viziune. Se pare că ultima variantă nu merge, deoarece Ioan indica în acest context (împrejurările, locul, etc), timpul în care a avut loc viziunea. Este cea mai naturala explicaţie, fără a forţa textul. Ce înseamnă „ziua domneasca"? De multă vreme în creştinătate, odată cu accentuarea sărbătoririi învierii Domnului (la început în paralel cu sabatul, apoi în mod exclusiv), prima zi a săptămânii biblice a fost numită „domnească" (în greacă, până astăzi este numită - kiriaki, iar în latină şi în limbile romanice: dominicus, domenica, duminica, domingo, dimanche etc). Întrebarea este: ce înţelegea Ioan prin această zi a Domnului? Era, oare, vorba de o zi închinată cezarului care se numea pe sine „Dominus"? Ioan n-ar fi avut nici o simpatie pentru o asemenea pomenire. Dacă era o frumoasa duminicuţă, de ce nu apare nicăieri în scrierile lui obiceiul sărbătoririi învierii? Dimpotrivă, ziua învierii este numită de el „ziua întâi a săptămânii" de lucru, potrivit Bibliei şi obiceiului iudaic (Ioan 20:1.19), în timp ce ziua a şaptea, lăsată de Dumnezeu de la geneza lumii şi confirmatăîn Decalog ca zi de repaos săptămânală (Gen.2:1-4, Ex.20:8-11), este numită de Ioan sabat (Ioan 9:14). A numi sabatul "ziua Domnului" era un lucru obişnuit la evrei, potrivit poruncii a patra. Iisus S-a recunoscut pe Sine ca Domn al Sabatului (Mc 2:27-28) ca unul care are toată autoritatea de a interpreta păzirea poruncii în spiritul ei şi nu în interpretarea plină de contorsiuni a rabinilor. Oare este posibil ca, dupa Ce Ioan evreul care păzise întotdeauna sabatul, care fusese un martor al obiceiurilor lui Iisus (Luca 4:16), care era printre cei condamnaţi pentru "căi iudaice", care a văzut în viziune originalul ceresc al decalogului ( Apoc.11:19), care repeta foarte des în scrierile lui valoarea ascultării de poruncile lui Dumnezeu, care ne spune că rămăşiţa Bisericii din timpul sfârşitului, sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei ce păzesc "poruncile lui Dumnezeu" şi "mărturia lui Iisus / credinţa în Iisus", să fi numit o zi obişnuită ca fiind „ziua Domnului" ? Se ştie din istoria Bisericii din acele timpuri că chiar sărbătorirea tradiţională a Paştelui printre creştinii din Asia se făcea într-un mod apropiat de iudei: se ţinea odată cu paştele evreiesc (la 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care cădea) şi se accentua mai mult moartea lui Iisus decât învierea. Schimbarea semnificaţiei şi datării paştelui tradiţional răsăritean s-a realizat la Roma dupa anii 130 şi s-a accentuat învierea, nu doar ca celebrare anuală, ci şi săptămânală. Frumos, în aparenţă, dar acest obicei intervenit pe lângă sabat a reuşit în câteva secole să desfiinţeze porunca lui Dumnezeu în favoarea datinei omeneşti pentru majoritatea lumii creştine. „Degeaba Mă cinstesc ei!" —zicea Iisus (Mc.7:6-13). Această descoperire a Apocalipsei într-o zi de Sabat, ziua lui Christos Dumnezeul Creator şi Mântuitor, este elocventă în favoarea înţelegerii conflictului final descris în sectiunea a IV-a, între semnul lui Dumnezeu şi semnul fiarei. Viziunea apariţiei Christosului glorificat ( v.10b-17a) Iisus este recunoscut de Ioan. Această descriere este, practic, identică cu aceea a lui Michael din Daniel cap 10, ceea ce identifică pe Michael cu Christos. Iisus este îmbrăcat aici ca Mare Preot în haine lungi şi cu brâu la piept. Comparaţi efectul asupra lui Ioan cu reacţia lui Daniel. [ Imagine] Iisus vorbeşte (v.17b - 20 continuate cu cap.2 si 3). Iisus este Dumnezeul cel Viu. El are Viaţa în Sine Însuşi. De aceea El este Marele Preot, singurul Suveran Pontif purtător al cheilor Paradisului şi Infernului. Această imagine este fundamentală pentru înţelegerea identităţii Antichristului din Apocalipsa. Apocalipsa nu ne aduce altceva decât cartea lui Daniel. Este doar o îmbogăţire, în lumina crucii şi a siguranţei victoriei lui Messia. Iisus este reprezentat ca supraveghetor al bisericilor Lui, în timp ce comunităţile creştine sunt reprezentate prin nişte sfeşnice (lampadare, candelabre) . Aceasta arată valoarea Bisericii înaintea Lui, iar lumina fiind rolul misionar al Bisericii. Cele şapte biserici pomenite aici nu erau singurele biserici creştine, nici măcar singurele din provincia Asia romană (Colosse, Ierapole şi altele erau vecine cu ele sau printre ele), ceea ce ne sugerează că aceste şapte biserici au fost selectate ca simboluri ale totalităţii Bisericii, potrivit semnificaţiei numărului şapte în Apocalipsa. Este vorba de totalitatea Bisericii în spaţiu dar şi în timp, perioadă după perioadă istorică, fiindcă atât Ioan cât şi Iisus se referă la ele în aceeaşi ordine. Identitatea Bisericii nu se confundă cu identitatea istorică. Nu criteriul apartenenţei la o tradiţie sau confesiune este aici simbolul sfeşnicului luminător. Singura succesiune, apostolică la care fac referinţă apostolii este succesiunea spirituală, nu perfecţiunea lanţului hirotonirii şi nici posibilitatea dovedirii unei continuităţi evanghelice pure de la apostoli şi până astăzi. Identificarea celor şapte biserici apocaliptice cu şapte perioade ale Bisericii universale apare în principiu la Victorinus (+303). Apoi la Beda (673-735), învăţat catolic britanic. Sistemul a fost preluat de Haymo (sec.IX), episcop catolic de Halberstadt; Bruno de Segni, episcop catolic italian (+1113), Beranger de Tours, învăţat francez (sec.XI), Albert cel Mare din Colonia, savant german (+1280), Walter Brute, savant wiclefit de la Oxford (sec. XIV), după care se întâlneşte în mod frecvent printre protestanţi. În Mişcarea Millerită aceasta a fost o poziţie standard. Noi credem în această aplicaţie pentru că fiecare mesaj se potriveşte nevoilor spirituale ale timpului. Ellen White a confirmat această interpretare în cartea „Istoria Faptelor Apostolilor". Toate mesajele următoare sunt adresate îngerilor bisericilor. Nu trebuie trecut cu usurinţă peste acest amănunt. Cuvântul grecesc (anghelos) are aceeaşi semnificatie ca şi în ebraica VT din Mal.2:7b, şi înseamnă sol (mesager, trimis). Omul care are răspunderea spirituală, la creştini episcopul (supraveghetorul) sau presbiterul („bătrânul"), echivalentul pastorului în sens protestant, este solul (ambasadorul, trimisul, mesagerul) lui Dumnezeu. Solia se adresează liderilor religioşi pentru că ei răspund de biserică şi pentru că exemplul şi învăţătura lor sunt decisive în faţa poporului. Totodată, semnificaţia mesajului nu este exlusiv aplicabilă „îngerului". Chiar dacă îngerul unei biserici este un ambasador ireproşabil al lui Dumnezeu, el primeşte mesajul ca unul care are rolul de reprezentant şi transmiţător (vezi si Ex. 33:1 a. 3 b). El este şi primul care are obligaţia de a-l aplica la sine. O aplicaţie care să-l ocolească pe înger sau să se adreseze cu prioritate bisericii şi nu îngerului, nu îndeplineşte cerinţele exegetice ale textului sacru. Atentie, îngeri! Dumnezeu ţine în mâna Lui stelele Bisericii, şi nimeni nu le poate smulge (Ioan 10:28). Dar ele pot cădea, se pot smulge singure şi să devină îngeri ai celui rău. Aceasta este marea tragedie a creştinismului (Is. 14:12, Apoc. 12:1.4, Iuda 13). Şi nu trebuie să treacă neobservată mustrarea credinciosului înger care a refuzat categoric închinarea lui Ioan, cât şi slabiciunea credinciosului de a se închina reprezentantului lui Christos, chiar şi după ce fusese mustrat o dată (Apoc. 19:10, 22:8-9). Acest incident repetat este menţionat în Apocalipsa în legătură cu testul final din secţiunea centrală a Apocalipsei: închinarea la Dumnezeul Creator sau închinarea la o creatură (fiara cu număr de om)? Înălţarea omului (a solului lui Dumnezeu) în Biserică este incriminată în cartea lui Daniel (Dan 11:36-37 comp. cu 2 Tes 2) Fiecare dintre cele şapte epistole apocaliptice au la început un destinatar şi un expeditor, după care urmează aprecieri, mustrări, avertizări şi o exortaţie (îndemn) urmată de o făgăduinţă pentru cei ce îşi însuşesc mesajul. Faceţi un tablou în care cele şapte mesaje să fie reprezentate în paralel, observând ce lipseşte la unele sau ce este în plus. Deasemenea, luând ca etalon pe cei care nu sunt mustraţi şi notându-i cu nota 10, daţi note şi celorlalte în aşa fel încât să respectaţi diferenţa dintre ele. Observaţi cum Iisus se adresează fiecărei biserici cu una din caracteristicile descrierii Lui din viziunea de fond (cap.l). Observaţi şi explicaţi legătura strânsă care este între mesaj pe de o parte şi modul de prezentare a Expeditorului şi făgăduinţa finală pe de altă parte. Îngerului din Efes (2:1-7) Biserica din Efes este principala biserică din Asia pe timpul lui Ioan, „sediu apostolic" (dacă se poate spune că apostolii au avut „sedii", fiind cunoscuţi mai degrabă ca unii care circulă în interesul misiunii decât ca nişte statui episcopale. Istoria întemeierii acestei biserici se găseşte în Fapte 18-20 şi se pot găsi informaţii despre ea în Efeseni şi 1-2 Timotei. Biserica din Efes este imaginea bisericii apostolice contemporane cu Ioan, între anii 31-100. Semnificaţia numelui cetăţii (dacă acest lucru trebuie aplicat spiritual) este acela de avânt, lansare, misiune. O biserică ce avea un trecut şi un prezent plin de statornicie, de trudă evanghelică şi rezistenţă contra ereziilor. Dar este ciudat că, în timp ce ura faţă de erezie creşte, iubirea faţă de Christos şi faptele dintâi, ale credinţei şi iubirii, intră în eclipsă. Tragedia bisericii apostolice a fost aceea că pe măsură ce iubirea dintâi s-a scurtat, necazul — despre care se speră că nu va dura mai mult de o generaţie — , s-a lungit (Mat.24:12-14.21.34). Se poate vorbi despre generaţia primului avânt misionar (31-70) şi, după căderea Ierusalimului, de o a doua generaţie creştină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi". Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere şi necesită pocăinţă, în ciuda calităţilor creştine enumerate aici, atunci câtă apostazie şi nevoie de pocăinţă este acolo unde, calităţile tipic efesene au dispărut. S-a pocăit Biserica Efeseană? Poate că generaţia care a primit acest mesaj l-a luat în serios. Dar ce putem spune despre urmaşii efesenilor apostolici? Christos a hotarât mutarea sfeşnicului primei biserici în caz de nepocăinţă. După cum romanii au luat din templul Ierusalimului sfeşnicul pe care l-au mutat la Roma, simbolizând pierderea preeminenţei poporului ales, la fel avea să se întâmple şi cu creştinătatea care-şi pierdea iubirea creştină. Acest principiu al iubirii este esenţa legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeşnic fără lumină. Nicolaiţii (2:6) erau o sectă eretică de orientare gnostică, (Gnosticismul a fost un amestec de filozofie grecească neoplatonistă şi de idei persane, un fel de teosofie, de curent esoteric şi sincretist, un fel de „New Age". Pătrunderea acestui curent în Biserică în primele cinci secole a dus la serioase modificări teologice şi spirituale, la reinterpretarea Evangheliei într-un mod alegoric, spiritist, şi antiiudaist. Unii gnostici aveau chiar idei sataniste). În ce priveşte moralitatea şi stilul de viaţă, gnosticii erau fie asceţi extremişti, fie libertini. Libertinii se mai numesc şi antinomieni (împotriva legii morale). Comentatorul baptist John Sweet spune despre nicolaiţi că ei susţineau, scutirea creştinilor de cerinţele legii morale. Victorinus este citat adesea spunând despre nicolaiţi că „erau nişte înşelători turbulenţi care, folosindu-se de numele lui Nikolaos unul dintre cei şapte diaconi (Fapte 6:5), învăţau că alimentele jertfite idolilor puteau fi exorcizate şi apoi mâncate, şi că oricine ar comite desfrâu poate primi pace în ziua a opta". Îngerului din Smirna (2:8-11). Biserica din Smirna nu mai este pomenită în alt loc biblic. Nu ştim cine a întemeiat-o. Se ştie însă că, în sec. II a fost o persecuţie anticreştina în Smirna, cu care ocazie a fost martirizat episcopul Policarp, un pastor care-l cunoscuse pe Ioan. Numele cetatii înseamnă mir (răşină amară şi parfumată). Biserica Smirneană este tipul Bisericii dintre anii 100-313, o perioadă plină de tot felul de primejdii din afară şi dinăuntru, perioada de persecuţii şi frământări. Pedeapsa obişnuită pentru creştini era confiscarea averii, de aceea bogaţii erau mai înclinaţi spre compromis şi apostazie. Declinul teologic şi moral al Bisericii devine evident în această perioadă în care unii ştiu să rămână statornici cu orice preţ, în timp ce alţii au mijloace să-şi cumpere libertatea şi dreptul la o viaţă trecătoare cu preţul conştiinţei. Sinagoga Satanei pomenită aici se referă la sinagoga evreiască din timpul lui Ioan. Dar în aplicaţie secundară la perioada lungilor persecuţii anticreştine, sinagoga Satanei reprezinta pe „cei ce zic că sunt iudei şi nu sunt ci mint". Dacă evreii din Smirna nu erau consideraţi de Christos ca fiind adevăraţi iudei (Rom.2:25-29), cu atât mai puţin creştinii care urau pe fraţii lor şi neglijau poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus, urmând interpretările unor învăţători ameţiţi de filozofie şi spirit păgân. Aceia urau pe evrei şi susţineau că ei înşişi sunt adevăraţii evrei, dar minţeau pentru că nu erau evrei nici în sens fizic şi nici în sens spiritual. Satan este văzut în acest mesaj ca fiind patronul evreilor anticreştini, al creştinilor care urăsc pe iudei şi pe fraţii lor „iudaizanţi", şi al romanilor care urau iudaismul şi creştinismul, condamnându-le deopotrivă (v.10). Politica divide et impera a fost aplicată de romani în relaţiile dintre Sinagogă şi Biserică. Şi, în lupta dintre tendinţele iudaizante şi cele antiiudaiste în Biserică, a învins un neopăgânism roman universal cu faţă creştină. Persecuţiile romane au fost mai întâi sporadice şi locale până la anii 250. Între anii 250-260 au fost sistematice şi generale, lovind mai ales în conducătorii Bisericii. Dar între anii 303-313, cezarii au lansat o ofensivă disperată, un adevărat război de exterminare a Bisericii. Acestea sunt cele „zece zile" de necaz, după interpretarea lui Walter Brute, învăţatul wiclefit din secolul al XlV-lea. Îngerului din Pergam (2:12-17). Numele cetăţii înseamnă fortăreaţă înaltă, acropolă. Biserica pergameniană, despre care NT nu mai spune nimic în altă parte, este simbolul rezistenţei spirituale creştine dintre anii 313-538,) în Biserica cezarilor şi a episcopilor care au trădat evanghelia. Nu este de mirare că în această perioadă a compromisului, a secularizării Bisericii şi creştinării lumii, Iisus vede locuinţa lui Satan vecină cu Biserica. După cum Pergamul, în calitate de centru al cultului imperial, putea fi numit pe drept, „tronul lui Satan" (vezi v.10), tot astfel Biserica anilor 313-538 a locuit într-o perioadă a imperiului în care Satan era prezent într-un mod foarte semnificativ, ca înşelător strălucit (2 Cor 11:2-4). În sec.XI, filozoful francez Beranger a afirmat că Roma este „tronul Satanei". După exemplul profetului apostat Balaam care devenise ghicitor şi ispititor al poporului lui Dumnezeu, de dragul banilor şi a parvenirii, o mulţime de episcopi şi învăţători libertini au influenţat Biserica în această perioadă (Numeri 22-25, 31:8, 2Petru 2:15-22). Balaam înseamnă (în limba ebraică) „stricăciunea poporului" sau „nimicirea poporului", iar numele grecesc Nikolaos (patronimul nicolaiţilor) înseamnă „biruinta poporului". Se pare că aici este un joc de cuvinte semnificativ. Balak înseamnă „pustiitor" şi poate reprezenta foarte bine Roma cezarilor (vezi Dan.9:26-27). Această doctrină nicolaită care se infiltrase de mult în Biserică şi acum cauta să dicteze, era exact opusul Sinodului apostolic (Fapt 15:19-21) care confirmă în creştinism legile iudaice despre modul în care trebuie jertfite animalele curate, ferirea de sânge, de desfrâu şi de lucruri jertfite idolilor, respectul faţă de sabat (Fapt 15:19-21, 16:12-13. 20-21). Prin urmare, sinodul apostolic luase hotărâri destul de „iudaizante". Iar aceşti nicolaiţi, fiind gnostici şi libertini, urau aspectele iudaice ale creştinismului, voind să se debaraseze de ele. La iudei n-a existat un cult al morţilor. „Morţii cu morţii!"- zicea Iisus. Dar poporul înşelat de Balaam participa la cultul morţilor (Ps. 106:28.35-36.39-41) care este un cult al demonilor (1 Cor 10:20). Înjosirea sabatului biblic ca fiind o superstiţie iudaică şi un semn al blestemului, a favorizat pătrunderea păgânismului. Se pare că banchetele idolatre de la temple se făceau în „ziua soarelui", ziua pe care creştinii ameţiţi de gnosticism o închinaseră Domnului sub pretextul că este ziua luminii şi ziua a opta a circumciziei creştine, ziua învierii Domnului. Pe lângă pericolul coruperii creştinismului, persecuţiile fuseseră o adevarată binecuvântare. Obiceiuri şi concepţii păgâne au început să fie tolerate în Biserică, inovaţii şi explicaţii noi au început să apară şi în scurt timp, creştinismul de modă veche a devenit intolerabil, fiind pus la index împreună cu iudaismul şi cu păgânismul. Biserica tolerată a devenit, destul de repede, intolerantă. Odată cu aceste simptome, ea nu-şi mai merita numele de creştină. Aşa-numita succesiune apostolică devenea o vorbă goală şi trecea odată cu „mutarea sfeşnicului", asupra celor rămaşi credincioşi, ca şi dreptul de întâi-născut al lui Esau (Evrei. 12:15-17.22-23). Creştinismul adevărat a fost susţinut de către cei ce au încercat să se opună valului de păgânism care invadase Biserica. Avem relatări istorice despre clerici ca Vigilantiu de Barcelona, Iovinian şi Elvidiu din Roma, Bonos de Sardica, Udo din Mesopotamia, care au condamnat ierarhia coruptă şi înclinată spre practici păgâne, cultul morţilor, goana după moaşte şi obiecte „sfinte", monahismul, pelerinajele, priveghiurile şi multe alte obiceiuri care încurajau mentalitatea păgână în Biserică. Afară de aceste personaje istorice urâte de Biserica imperială, au existat grupe de creştini care se separaseră de Biserică sau care trăiau prea departe de sediile principale creştine pentru a fi influenţate şi subordonate. Aşa au fost creştinii din Orient, din Irlanda şi nordul Italiei care au mai rezistat un timp. Sabia din v.12 şi 16 este o aluzie la pedeapsa lui Balaam (Num.21:31-33, 31:8, Apoc.l:16, 19:21).Invaziile barbare au împlinit în sens istoric şi parţial această profeţie. Dar adevarata răsplată se lăsa încă aşteptată. Antipa, un martir din Pergamul contemporan cu Ioan, este simbolul primelor victime ale bisericii „dreptcredincioase" imperiale. Predicarea violenţei împotriva donatiştilor din Africa, executarea lui Priscillian din Spania împreună cu tovarăşii lui, sunt primele isprăvi de acest gen. Mai târziu, isprăvile au fost şi mai mari. Ura confesională dintre ortodocsi şi arieni, dintre diofiziţi (diofizit=creştin care susţine doctrina celor două naturi distincte, divină şi umană ale lui Iisus) şi monofiziţi (monofizit= creştin care susţine o singură natură în Iisus, o combinaţie a celor două), amestecată cu ura rasială şi culturală dintre romani şi barbari, dintre greci şi latini, au fost ocazii în care cruzimea şi-a făcut loc în Biserică. Sfântul Atanasie cel Mare dăduse tonul punând la cale în secret uciderea învăţatei păgâne Hypatia din Alexandria. În ura faţă de tot ce nu era ortodoxie sinodală şi nu se supunea nomocanoanelor, printre evrei, păgâni şi eretici, adevărul cădea sub aceleaşi acuzaţii. Aceste practici au culminat pe timpul lui Iustinian la Constantinopol Observaţi specificul făgăduinţei date Bisericii din acest timp. Mana este un simbol al grijii lui Dumnezeu, al lui Iisus— pâinea vie şi al testului spiritual al păzirii sabatului (Ex 16, Ioan 6). Ceea ce este sabie pentru vrăjmaşi, este mană pentru credincioşi. Pregătită de îngeri şi ascunsă lângă cele zece porunci în Sfânta Sfintelor, mana este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care nu vine prin mijlocirea preoţilor, ca pâinea din Sfânta. Totodată, mana este simbolul alimentaţiei simple, necarnate, venind în opoziţie cu stilul de viaţă al nicolaiţilor care, în lăcomia lor după carne, călcau instrucţiunile lui Moise şi ale apostolilor (Ex 16:4, Num 11:4-10, Ex. 15:26, Ps.78:18, ICor 10:5-6.11-12.20. Iuda 12, 2Petru 2:13). Pentru a înţelege „slobozenia" de care făceau uz nicolaiţii, citiţi cu atenţie epistolele lui Iacov, Iuda, 2 Petru 2-3 şi epistolele lui Ioan. Piatra albă este un simbol antic al eliberării din sclavie, al achitării, al onorării. Oferirea unei pietre negre era gestul condamnării. Adevaraţii creştini au fost înfieraţi ca eretici şi condamnaţi. Dar Iisus le dă un nume nou pe care falşii creştini nu-l pot cunoaşte fiindcă el reprezintă înfierea. Îngerului din Tiatira (2:18 - 29) Despre comunitatea creştină din Tiatira nu ştim nimic altceva. Se poate că ea să fi fost înfiinţată în urma misionarismului Lydiei, negustoreasa crestinată de Pavel în Filipi (Fapt 16:14). Pe timpul lui Ioan, o femeie adeptă a doctrinei nicolaiţilor se da drept profeteasă în această biserică şi are destul succes. „îngerul", ocupat cu evanghelizarea şi cu alte activităţi pastorale, nu este destul de vigilent şi este mustrat ca fiind tolerant faţă de corupţie. Iisus o compară cu Izabela, regină păgână a lui Israel care promova cultul solar al lui Baal. Biserica din Tiatira reprezintă pe creştinii din perioada 538-1517, din noaptea spirituală a evului mediu. Numele Tiatira înseamnă jertfe grozave. Falsa profeteasă reprezintă ierarhia romană care pretinde că este mater et magistra, mama şi învăţătoarea tuturor oamenilor şi care s-a abătut de la învăţătura apostolilor, permiţând — sub un val subţire de ascetism şi disciplină—, un libertinism analog cu al nicolaiţilor. Numele de Izabela pe care i-l dă Domnul este foarte semnificativ. Izabela a promovat un cult păgân în Israel, înlăturând cultul tradiţional al lui Yahwe. A numit preoţi şi a construit temple idolatre, a lansat o persecuţie teribilă împotriva disidenţilor care nu acceptau cultul ei, în primul rând au fost ucişi profeţii lui Dumnezeu. Regele Ahab era influenţabil şi, cu toate că uneori era impresionat de oamenii lui Dumnezeu, de regulă era posedat de spiritul Izabelei. Această istorie reprezintă un foarte limpede tip al evului mediu creştin în care o Biserică puternică, mai puternică decât împăratul şi decât regii europeni, a căutat să înlăture urmele creştinismului vechi, descurajându-i prin tot felul de mijloace omeneşti sau exterminându-i pe adepţii creştinismului evanghelic. Şi după cum pe timpul lui Ilie, perioada de secetă a durat 1260 de zile (Lc 4:25, vezi şi Apoc. 11:3-6, 12:6), în creştinătate a domnit papalitatea timp de 1260 ani (538-1798; vezi explicaţiile de la Dan.7: 25). În acest timp, oamenii lui Dumnezeu erau adesea siliţi să se ascundă în locuri pustii, în peşteri sau în ţări mai depărtate, asemenea lui Ilie şi profeţilor ascunşi de majordomul Obadia. Dar în ciuda aparentei înfrângeri a cauzei lui Dumnezeu, au existat nu doar personalităţi proeminente ca Ile şi profeţii, ci şi oameni de rând, anonimi şi liniştiţi, prefiguraţi prin „cei 7000" care nu frecventau liturghia lui Baal. Prin Jzabela, Inspiraţia ne prezintă aici o imagine a marii împărătese prostituate Babilon din cap. 17. Lux, pretentii imperiale, blasfemii incredibile, un potir de aur şi, în acelaşi timp, desfrâu, spurcăciune şi vărsare de sânge. Imaginea este elocventă. Apocalipsa nu ar avea nevoie de nici o explicaţie, dacă cititorii ştiu puţină istorie. Expresia „i-am dat vreme să se pocăiască" subliniază lungimea răbdării lui Dumnezeu, faptul că a suferit timp îndelungat această situaţie. Un „necaz mare" a venit peste popoarele creştine în măsura în care s-au lăsat manipulate de această Biserică Izabela. Versetul 23 este un ecou sigur la Ez 23:48 (vezi contextul) în care Ierusalimul şi Samaria sunt comparate cu două femei necredincioase soţului lor. Ceilalţi din Tiatira, adică oponenţii Izabelei, reprezintă pe creştinii evanghelici medievali care, în măsura cunoştinţei moştenite sau primite din puţinele Scripturi care erau la dispoziţie, au transmis cu eroism flacăra creştinismului adevărat. Ei erau acuzaţi ca oamenii diavolului, dar Iisus întoarce împotriva partizanilor Izabelei această acuzaţie. Fie că s-au numit culdei. valdenzi sau albigenzi, lollarzi, husiţi sau altfel, fie că erau în Biserică sau separaţi de ea, aceşti oameni care au înfruntat cele mai aspre persecuţii şi au rezistat secolelor, au făcut o lucrare de diseminare a învăţăturii evanghelice, progresând atât de mult încât au dovedit că persecuţiile favorizează misionarismul în loc să-l stingă (v.19 b). Fără lucrarea lor preliminară, Reforma din sec.XVI n-ar fi avut mare efect. Omenirea nu-şi dă seama cât de mult datorează acestor oameni modeşti care au păstrat vie flacăra credinţei şi a dragostei creştine. Iisus promite că va răsplăti fiecăruia după faptele lui (v.23 b) şi nu după crezul mărturisit, nici după apartenenţa eclesiastică, nici după zelul în depistarea ereticilor, ci după faptele lui. Acest standard al judecăţii are întotdeauna un sens moral (vezi Mat 25:31.40.45.46). Tot ce ai făcut sau n-ai făcut aproapelui este considerat ca fiind atitudinea personală faţă de Christos. Şi cine este aproapele ? Chiar şi ereticul şi sectantul ? Iisus a răspuns afirmativ în Lc. 10:25-37. Printre cei care au identificat Biserica Tiatira cu perioada medievală a creştinătăţii, au fost şi catolicii Ratton şi Holzhauser. Ei se referă la acest mileniu (sec.VI-XVI) ca la o epocă strălucită şi nu întunecată, deşi luxul dădea naştere uneori, păcatelor Izabelei...Ei identifică acest mileniu cu acela din cap.20, pretinzând că diavolul ar fi fost legat. Dar dacă diavolul a fost legat, de ce au fost torturati şi ucişi cu sălbăticie, timp de secole, atâţia credincioşi pe motiv că sunt agenţi ai diavolului şi eretici ? Îngerului din Sardes (3:1-6) Despre întemeierea Bisericii din Sardes, deasemenea nu ştim nimic. Numele cetăţii este de origine lidiană şi nu-i cunoaştem sensul. Mesajul scrisorii se potriveşte foarte bine creştinilor din perioada Reformei şi Contrareformei, între 1517-1798 (între începutul Reformei lui Luther şi lovitura dată papalităţii după Revoluţia Franceză). Există un secret al aprecierii pe care o face Iisus. Biserica din Efes era plină de calităţi, dar a fost mustrată pentru faptul că mergea în regres. Biserica din Tiatira n-a fost destul de vigilentă contra ereziei, dar faptele ei mergeau în progres. Biserica din Sardes însă, este plafonată spiritual, lipsită de vigilenţă, imperfectă în fapte, cu hainele mânjite şi nu-şi mai aminteşte de principiile Evangheliei aşa cum le-a primit. Este moartă spiritual, dar în mod paradoxal îi merge faima de biserică vie... În timp ce catolicul Ratton a recunoscut în Biserica Sardes catolicismul dintre anii 1545-1850 (prin prisma persecuţiilor anticatolice!), protestantul Dr. Th. Gill (1748) a aplicat mesajul scrisorii la timpul său, arătând că epoca aceasta a început în sec. XVI şi se apropia de sfârşit. Cei mai mulţi interpreţi protestanţi însă, preferau să vadă în creştinătatea Reformei, Biserica din Filadelfia căreia nu i se aduc reproşuri. Chiar această preferinţă este suspectă. Nu comparăm Bisericile Reformei cu Biserica Romană. Dar în comparaţie cu rezistenţa de secole şi progresul mişcărilor prereformatoare medievale, protestantismul s-a plictisit de Reformă destul de repede. După ridicarea spectaculoasă a unor personalităţi ca Luther, Zwingli, Calvin, Knox şi alţii (care au fost începătorii unei reforme evanghelice şi părinţii unor biserici reformate naţionale şi internaţionale), urmaşii au bătut în cuie crezuri ca şi bisericile istorice, s-au mulţumit cu un creştinism formalist, o religie de stat mai convenabilă decât jugul papist. Iisus era înălţat în crezuri dar absent din viaţă. Deaceea a fost necesar să apară alţi reformatori în interiorul Reformei, care să continue opera revenirii la creştinismul apostolic. Aşa au apărut Menno Simmons, Oswald Glait, Ludwig Spener, contele Zinzendorf, baptiştii şi alţi credincioşi englezi, fratii Wesley şi mulţi alţii. Mişcările întemeiate de ei au fost persecutate în interiorul Reformei. Aceştia, la rândul lor, deşi au venit cu o mai mare măsură de toleranţă şi iubire de adevăr, şi-au construit crezuri-standard care au îngheţat înainte de a se ajunge la o unitate creştină sau la credinţa curată predicată de apostoli. În ciuda principiului sola Scriptura, protestantismul a tolerat în practică şi chiar în credinţă datini romane dintre care, cele mai răspândite sunt: serbarea duminicii în locul Sabatului biblic, credinţa în nemurirea naturală a sufletului şi în chinurile veşnice ale iadului, credinţa în predestinaţie, unirea bisericii cu statul, persecutarea disidenţilor şi altele. Nu toate curentele protestante manifestă toate carenţele amintite mai sus. Unele s-au corectat cu timpul, altele şi-au părăsit principiile şi viaţa de la început. În orice caz, spre sfârşitul sec. XVIII, protestantismul era ros de raţionalism, misticism, deism, secularism şi lâncezeală spirituală. Totuşi, unele din cele mai frumoase capitole din istoria Bisericii au fost scrise de protestanţi, atât în sec.XVI cât şi mai târziu. Biserica Romană a încercat deasemenea să se reformeze, dar Reforma ei a fost îndreptată împotriva Reformei evanghelice, denumită astfel Contrareformă. Pentru a înţelege aprecierea Mântuitorului, este necesar să comparăm faptele îngerului din Sardes cu ale celui din Tiatira (2:19, 3:2). Cel din Tiatira a progresat în fapte bune, cel din Sardes are fapte nedesăvârşite (Iacov 2:26, Ev 9:14). Textul grecesc spune că faptele îngerului din Sardes nu sunt depline înaintea lui Dumnezeu. Teoria îndreptăţirii strict forensice, (doar socotit neprihănit, nu şi făcut neprihănit!) este aici mustrată prin referirea la hainele albe nemânjite. Cine va fi îndreptăţit la judecata divină? Cel ce va birui! Este cineva predestinat la mântuire? Nu, chiar şi cei scrişi în cartea vieţii pot fi şterşi de acolo, dacă nu vor fi găsiţi printre biruitori. Îngerul sardian este mort spiritual. Nume de mort în cartea vieţii! Iată, aici, necesitatea judecării „casei lui Dumnezeu", lucru pe care cei mai mulţi protestanţi nu-l admit (v.4-5). Îngerului din Filadelfia (3:7-13) Despre Biserica Filadelfiană din timpul lui Ioan nu ştim nimic în afară de cele scrise aici. Dar această scrisoare reflectă perfect condiţia adevăraţilor creştini din perioada 1798-1844 (de la umilirea papalităţii până la începutul Judecăţii). Filadelfia înseamnă, în greceşte, iubire frăţească. Aceasta este perioada marilor treziri evanghelice moderne, perioada înfiinţării societăţilor misionare, a societăţilor biblice; perioada mişcărilor de temperanţă, a reformelor în educaţie şi a trezirii interesului pentru profeţia din Dan. 8:14. Este biserica unei singure generaţii care, fiind impresionată de o serie de semne cosmice, politico-religioase şi sociale, a crezut că revenirea lui Isus va avea loc în acea generaţie şi s-a pregătit pentru acest eveniment prin pocăinţă, viaţă creştină şi un misionarism activ. Solia filadelfiană subliniază ideea revenirii lui Iisus. Acest lucru este o dovadă în plus asupra justeţei aplicaţiei celor şapte biserici la perioadele istoriei bisericeşti universale (v.ll) O serie de oameni ai lui Dumnezeu, pastori, evanghelişti sau laici din diferite biserici au fost impresionaţi în mod deosebit de faptul că perioada profetică cea mai lungă din Dan.8:14, referitoare la Judecată, urma să se împlineascăîn câţiva ani. Această înţelegere i-a determinat să se scoale şi să trezească şi pe alţii, chemând sufletele la pocăinţă. A fost o mişcare interconfesională în care Spiritul lui Dumnezeu a făcut lucruri mari. Dacă Reforma sec. XVI a rămas mai proeminentă în istoria Bisericii decât redeşteptările adventiste din sec. XIX, acest lucru se datorează faptului că oamenii sunt înclinaţi să laude mai mult ceea ce are strălucire pământească. Reforma fusese în acelaşi timp o mişcare politică, fusese susţinută de personalităţi politice şi guverne pământeşti şi a atras în mod natural populaţiile din diferite state care au trecut la reformă în masă. Cam la fel cum s-a făcut creştinarea unor triburi şi popoare în secolele IV-VI. În plus, Reforma nu se adresa individului ca persoană cu voinţă liberă. Botezul pruncilor şi confuzia dintre biserică şi stat/naţiune determina un creştinism popular lipsit de acea pietate cerută de Noul Testament. Naşterea din nou şi libertatea de conştiinţă sunt domenii practic necunoscute într-un asemenea tip de creştinism. Prin contrast, trezirile din sec. XIX au adus exact ce lipsea perioadei sardiene (protestante): faptele desăvârşite, faptele credinţei (v.8.10). Deşi are puţină putere şi este dispreţuit de creştinii cu numele, creştinul filadelfian păzeşte cuvântul Domnului. Istoria trezirilor din această perioadă este prea bogată pentru a fi descrisă aici. Amintim doar faptul că aceste treziri au avut loc în special în bisericile protestante americane, britanice şi europene, având unele influenţe şi asupra unor zone catolice sau din orientul necreştin şi în coloniile engleze. Bisericile cele mai mişcate de aceste treziri au fost tocmai cele care, în perioada anterioară reprezentaseră variante mai profunde şi mai personale ale Reformei: baptiştii, pietiştii şi metodiştii. Credincioşii acelei perioade au înţeles că trăiau în epoca filadelfiană. Pe continent, învăţaţi protestanţi asemenea lui Gaussen, Jung-Stilling, Hentzepeter; în Britania, Edward Irving şi alţii; în America, o serie de pastori dintre care cei mai proeminenţi au fost: baptistul William Miller, Joshua Himes [cit. Giosua Haimz] din biserica „Christian Connection", metodistul Charles Fitch, episcopalianul Henry Dana Ward etc. au fost în acelaşi timp interpreţi ai profeţiei din Dan.8:14 şi predicatori ai redeşteptării spirituale. Dar mulţi predicatori din acel timp au fost laici. Mişcarea a fost puternic influenţată de Spiritul Sfânt. În Suedia a apărut ca un fenomen social neobişnuit. Adolescenţi, copii ai unor credincioşi pietişti care fuseseră arestaţi pentru că se abăteau de la normele bisericii de stat (luterane), predicau pretutindeni, continuu şi fără să poată fi opriţi, cu un zel nemaiîntâlnit. Ei se refereau la sfârşitul iminent al lumii, la judecata lui Dumnezeu şi la pocăinţă. Efectul era foarte puternic: adesea cârciumarii îşi transformau localurile în ceva mai util şi se întorceau la Dumnezeu. Acest fenomen despre care presa suedeză a acelui timp a făcut multă vâlvă a fost cunoscut sub numele de „maladia predicării", deoarece medicii au observat că adolescenţii predicatori erau însoţiţi de unele fenomene fizice neobişnuite şi controlaţi de o putere pe care ei n-o puteau explica În toate aceste mişcări de mai sus, s-a accentuat importanţa sfârşitului celor 2300 ani din Dan. 8:14 ca fiind timpul Judecăţii de apoi. Pe atunci toată lumea protestantă credea, ca şi astăzi, că Judecata are loc odată cu venirea lui Christos. De aceea, aceşti credincioşi care aşteptau venirea lui Christos au fost numiţi (în America) adventişti. În afara americanului Miller au fost multi alţii care, fie că erau de acord cu adventiştii, fie că aveau alte opinii, au accentuat sfârşitul celor 2300 zile din Daniel în jurul anului 1844. Unii însă prevedeau alte evenimente pentru această dată (convertirea lumii şi începutul mileniului înainte de venirea lui Iisus) iar alţii credeau că mai este posibilă pocainţa şi în timpul mileniului, după venirea lui Iisus în 1844. De aceea, predicarea lor nu a fost destul de eficientă. În mişcarea millerită însă, nu se aştepta o a doua şansă milenială pentru creştini sau pentru evrei. Aceasta făcea ca predicarea pocăinţei să fie eficientă. Mulţi necredincioşi şi creştini lumeşti s-au alăturat bisericilor americane în urma predicării lui Miller şi a asociaţilor lui. Bisericile au fost favorabile, la început, acestui curent, dar în anii 1843/1844 s-au opus categoric adventismului, excomunicând pe adepţii lui Miller. Când în anii 1843/1844 a avut loc acea mare şi repetată dezamăgire, când Iisus n-a venit aşa cum aştepta acea primă generaţie de adventişti, lumea protestantă a început să ridiculizeze tot mai mult această mişcare. Până astăzi istoricii protestanţi o privesc ca pe o mişcare fanatică, o falsă profeţie. Dar de ce am blama pe aceşti oameni care aşteptau pe Iisus în generaţia lor, când însuşi Iisus promisese revenirea în aceeaşi generaţie (Mat.24:34), şi când Biblia arată că adevaraţii creştini aşteaptă şi grăbesc revenirea lui Iisus care este condiţionată tocmai de această predicare a iminentei reveniri a lui Iisus (Mat.24:14, 2 Petru 3:12)? . Şi dacă Miller este blamat ca profet fals pentru că a prezis că în anul 1843/1844 va veni Iisus si profeţia nu s-a realizat, ce se poate spune despre teologii protestanţi care aşteptau convertirea lumii şi începutul erei păcii în acel an? Faptul că speranţa celor din urmă nu s-a realizat, n-a scandalizat pe nimeni. Deosebirea este că predicarea lui Miller implica pocăinţă, în timp ce calculele altora (deasemenea corecte, dar greşit aplicate) nu cereau pocăinţă. Când eşecul înţelegerii omeneşti a venit, blamul a căzut asupra celor mai lipsiţi de apărare. Au fost expuşi în faţa contemporanilor şi a istoriei ca nişte înşelători. Calculul lui Miller fusese greşit... Prin urmare, adepţii lui Miller „se pocăiseră degeaba!"...Această atitudine ostilă faţă de adventismul anilor 1840-1844 este văzută în profeţie ca venind din sinagoga Satanei, de la cei ce ziceau că sunt creştini sau protestanţi şi nu erau, de la cei ce rămăseseră cu faima de creştini plini de viaţă, dar erau morţi. Iisus deschide aici, în faţa filadelfienilor, în calitate de Mare Preot, uşa Sanctuarului ceresc (comp. v. 7-8 cu Apoc.4:1, 11:19). El este Cel Sfânt şi Adevărat, Stapânul Judecător din Apoc. 6:10-11. Comparaţi asemănarea izbitoare dintre Apoc.6:10-11 şi Dan.8:13-14. Este clar că judecata începută în 1844 este în favoarea poporului lui Dumnezeu şi împotriva celor ce „zic că sunt iudei şi nu sunt". Prin uşa deschisă în Sfânta Sfintelor, creştinilor din timpul sfârşitului li se poate da mai multă putere. Cheile pe care le ţine în mână Marele Preot Iisus, sunt acel (drept) necurmat de Mijlocitor şi Judecător pe care nici un papă nu i le poate smulge cu adevărat. Răbdarea din v.10, potrivit limbii greceşti, ar trebui înţeleasă ca statornicie, perseverenţă, stăruinţă, nu numai ca răbdare. Deci păzirea „cuvântului răbdării lui Iisus" înseamnă păzirea poruncii lui Iisus de a răbda şi a persevera. Expresia „te voi păzi de ceasul încercării", este aici o traducere greşită. Ar trebui tradus Iisus n-a făgăduit nimănui scutirea de încercări, ci ajutorul de a ieşi cu bine din ele. Această propoziţie ar trebui să se traducă: „te voi păzi în ceasul încercării". Această încercare care va veni peste întreaga lume, nu poate fi decât necazul cel mare care precede imediat revenirea lui Iisus. În limbajul lui Ioan şi al lui Iisus, acest eveniment era aşteptat să aibă loc în curând (Apoc. 1:1.7, 22:7.10-12.20). Cununa din v. 11 este pentru cei ce au iubit adventismul, solia revenirii lui Iisus (2 Tim 4:7-8). Îngerului din Laodicea (3:14-22) Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat şi Colosse şi Ierapole (Col. 1 şi 2:1-4). Pavel trimisese laodiceenilor o epistolă, dar liderii lor au „preţuit-o" atât de mult încât nu s-a păstrat până astăzi (Col.4:16), ceea ce s-a întâmplat şi cu alte epistole. Un mesaj foarte potrivit le-a fost transmis apoi prin Epistola către Coloseni. Efectul ? Nu-l cunoaştem. Dar, peste o generaţie, acest ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găseşte într-o situaţie spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori, aceasta este cea mai plină de reproşuri şi lipsită de aprecieri. Pe cine reprezintă ? Cuvântul grecesc este format din - laos (popor, mulţime) şi - dike = regulă, obicei, dreptate, justiţie, drept, proces, sentinţă, judecată, pedeapsă, răzbunare. Lăsăm cititorilor plăcerea de a descoperi, printre aceste cuvinte, sensul cel mai potrivit pentru condiţia Bisericii din timpul sfârşitului. Când Miller crezuse că venirea timpului judecăţii în 1844 înseamnă revenirea lui Iisus, el se înşelase asupra revenirii lui Isus, dar nu se înşelase cu privire la calcularea sfârşitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecăţii. Un singur lucru nu era înţeles în lumea creştină, cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, care pronunţă sentinţa asupra destinului veşnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui Iisus. Când El va veni ca împarat şi Salvator al aleşilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecăţii (Apoc.22:12. vezi şi explicaţiile de la Dan. 7si 8). Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creştinii purtători de lumină din timpul sfârşitului, de la începutul Judecăţii în cer şi începutul mişcării adventist-sabatiste pe pământ (1844) şi până la revenirea lui Iisus. Este timpul judecăţii în cer şi timpul vestirii Evangheliei veşnice şi a Judecăţii pe pământ (Ap 14-6-11), cel mai critic şi mai solemn timp din istoria Bisericii universale. Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilităţi; şi totu şi este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală mulţumire de sine. Se referă acest tablou numai la creştinii din bisericile populare? Nu! Ingerul-stea şi biserica sfeşnic sunt aici purtătorii de lumină ai lui Dumnezeu. Aceste simboluri se referă la creştinii care susţin învăţătura Bibliei şi o răspândesc altora, care alcătuiesc confesiuni, biserici, societăţi, mişcări şi alte instituţii, sau aparţin unor biserici tradiţionale care însă sunt moarte spiritual, se laudă că sunt bogaţi în cunoştinţă, experienţă, spiritualitate, dar nu-şi cunosc adevarata stare. Unii dintre creştinii actuali recunosc că ei sunt Laodicea, „ultima biserică". Dar aceasta recunoaştere implică şi răspunderea cercetării de sine şi a primirii mesajului acestei scrisori unice. Nici un alt mesaj nu poate înlocui solia scrisorii laodiceene pentru creştinii de astăzi. Unii dintre noi ar dori să restrângă aplicabilitatea mesajului în exclusivitate la AZS. Permiteţi, vă rog şi altora să se vadă aşa cum sunt: săraci, mizerabili, orbi şi goi. „Îngerul"— purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu din orice confesiune au în egală măsură nevoie de redeşteptare şi reformă în spiritul filadelfian şi chiar mai mult decât atât. Ellen White care a aplicat în mod constant solia laodiceană la Biserica pe care a servit-o toată viaţa, a declarat că această solie „trebuie proclamată şi altor biserici... tuturor celor ce pretind a fi creştinii....şi oriunde Providenţa deschide calea (6 T 77, 7BC964)." Fără a confunda biserica laodiceană cu Babilonul, este clar că Laodicea reprezintă nu numai pe poporul lui Dumnezeu care a ieşit din „Babilon", „credincioşii întreitei solii îngereşti" din Apoc.14., ci şi pe aceia care încă nu au ieşit din Babilon. Aceştia luminează şi ei acolo unde sunt, în Babilonul confesiunilor rătăcite. Ellen White arăta că, în ciuda întunericului spiritual în care au căzut aceste biserici, „majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Christos se aflăîncăîn ele,"... „cea mai mare parte, în diferitele confesiuni protestante" şi „un mare număr în bisericile catolice"...(GC 390, 383. 3SM 386). Iisus se prezintă ca fiind Amin (adevărat, credincios) faţă de promisiunea Lui solemnă de a reveni şi faţă de toate promisiunile (Ap. 1:7, 22:20, 2 Cor 1:20). Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată, dar şi la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10 up). El este Principiul creaţiei lui Dumnezeu ( - arhhe= origine, principiu, principe, căpetenie, cauză, temei, temelie). Inspiraţia nu vrea sa ne spună ca Iisus ar avea un început, deoarece El are viaţa în Sine însuşi (Ev 7:3, Apoc :8), ci El este Acela prin care a fost creată lumea şi care este capul întregii creaţii, Capul Bisericii şi Capul universului întreg (Col 1:15-20, Ef 1:20-23). Prin simbolul apei călduţe sunt reprezentaţi cei ce rămân mulţumiţi cu propria temperatură spirituală. Ei cred că au stat suficient la flacăra comuniunii cu Iisus şi nu vor să sporească în clocot spiritual. Sau au fost cândva plini de efervescenţa iubirii dintâi, asemenea efesenilor, dar s-au mai răcit. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică şi cea spirituală poate fi fatală. Adjectivul căldicel (încropit) implică senzaţia de vomă pe care o dă apa călduţă. Aceasta înseamnă lipsa de consacrare, indiferenţa spirituală, formalism, iubire de lume, necredinţă, experienţă religioasă lipsită de viaţă şi de gust. Iisus pronunţă o sentinţă sigură asupra celor ce se mulţumesc cu creştinismul lor, fără să se ostenească să înţeleagă şi să aprecieze în practică religia lui Christos. Cei ce rămân în această mediocritate spirituală vor fi „vărsaţi din gura" Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea mijloci pentru ei şi numele lor va fi şters din cartea vieţii. Acest lucru se va da pe faţă în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10) Dintre cele zece fecioare din parabolă, cinci rămân afară în noapte. „Poporul lui Dumnezeu va fi încercat în cuptorul de foc... şi marea parte a acelora care par acum autentici şi veritabili, se vor dovedi atunci ca metal de rând" Adjectivul rece se referă la cei străini de Evanghelie, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume, necredincioşi. Ellen White spune că „lui Dumnezeu I-ar fi plăcut mult mai mult ca falşii credincioşi să nu fi primit niciodată numele Lui, decât săînşele şi pe credincioşi şi pe necredincioşi" (1T180). Constatarea că există mai multă speranţă de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare. Această cercetare în lumina veşniciei şi în claritatea evidenţei Legii lui Dumnezeu, care este mai presus de conştiinţa noastră, această topire de sine în lumina crucii de pe Calvar şi a privilegiilor spirituale acordate, este un serviciu divin care nu mai are astăzi căutare. Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte ecouri din alte locuri biblice, dintre care cel mai tipic caz este al tânărului bogat care se mândrea cu bogăţia lui şi cu păzirea tuturor poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipseşte nimic. Dar nu avea desăvârşirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este şi faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-22). Toate aceste elemente se regăsesc în solia laodiceană. Orice creştin care nu păzeşte nici măcar litera celor zece porunci amintite de Iisus, ar trebui să se privească în oglinda acestei scrisori şi să se întrebe dacă recunoaşterea propriei sărăcii spirituale este suficientă. Dar daca cineva crede că le pazeşte pe toate şi a uitat spiritul legii, dacă crede că Iisus acceptă ceva mai puţin decât primirea neprihănirii Lui şi consacrarea totală, se înşală. Iisus n-a cerut tuturor creştinilor să-şi vândă averile. Dar celor pe care i-a chemat ca apostoli ai Lui, le-a cerut să lase totul şi să-I urmeze. Iisus a cerut acestui tânăr fariseu, lider al poporului iudeu, să dea tot, pentru că voia să-i ofere totul. De aceea l-a privit cu iubire. Dar el a iubit mai mult bunurile pământeşti şi s-a mulţumit cu sfinţenia proprie. El a plecat de la Iisus. A plecat cu părere de rău, dar pentru totdeauna. Textul grecesc ar trebui tradus astfel: „Şi nu ştii că tu eşti acel nenorocit, jalnic, sărac, orb şi gol..." Prin urmare, îngerul laodicean este obişnuit cu o asemenea solie, dar o aplică altuia, altora. Pastorul este foarte dispus s-o aplice unei majoritati vagi, membrii sunt grăbiţi să aplice mesajul la pastor, creştinii îşi acuză preoţii şi preoţii acuză pe toată lumea. O confesiune acuză pe alta. În fine, cine e gata să fie cântărit în balanţa acestui mesaj ? Nici nu mai conteaza pentru cine a fost scris. „Nu ştii căTU eşti acela!". Acest repros divin asupra Bisericii moderne va putea fi ridicat numai de Spiritul Sfânt. Dar Spiritul lui Christos nu va veni asupra celor nepocăiţi, care se autojustifică. Când flacăra persecuţiilor şi a ultimului test profetizat în Apocalipsa va veni, când căldura, clocotul unei Cincizecimi finale se va manifesta în Biserică, unind în Christos pe toti cei atraşi de crucea Lui, atunci Biserica va fi ieşit din starea laodiceană. Unii vor rămâne pentru totdeauna prizonieri ai Babilonului lumii, alţii vor rămâne scrişi în cartea vieţii ca cetăţeni ai Ierusalimului ceresc. Mielul ceresc Se va căsători cu mireasa Lui, Ierusalimul, iar rivala Babilon, falsa pretendentă, va primi cele şapte urgii. În ciuda teribilei mustrări şi a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuşi. „Aşa slabă şi defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire " (AA 12). Laodicea este, totuşi, ultimul sfeşnic care luminează lumea şi îngerul ei este ultima stea. Este steaua Evangheliei judecăţii. Te sfătuiesc. Această şoaptă a iubirii lui Christos, un sfat dat în această condiţie, dovedeşte că există speranţă pentru Biserica modernă, dacă este dispusă să primească oferta lui Christos de împăcare şi de acceptare a adevăratelor valori. Deşi valorile spirituale şi viaţa veşnică sunt atât de scumpe încât nu se pot cumpăra cu nimic, credinciosul este invitat să le cumpere, adică să cheltuiască ceva pentru ele (Mat. 13:44-46, 25:9-10, Is 55:1). Cât anume să dea? Dumnezeu vorbeşte aici în limbajul omenesc. Cetăţenii laodiceeni erau în mare parte comercianţi de textile şi colir frigian, mulţi erau colonişti evrei şi sirieni pricepuţi în comerţ. Umil şi răbdător, încărcat cu veşminte de un alb sclipitor, cu aur şi colir ceresc, Neguţătorul divin aşteaptă şi bate la uşa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui şi cât vrea pe ele? Aurul curăţit prin foc este în Biblie un simbol al credinţei şi iubirii, sau al credinţei care lucrează prin iubire (1 Pet 1:7, Gal 5:6, 2 Pet 1: 4-9). De circa 17 ori credinţa şi iubirea se găsesc alăturate în scrierile lui Pavel. Focul este, în acest caz, simbolul încercărilor care curăţesc sufletul (1 Pet 4:12-14, Mal 3:3-4). Ele nu trebuie căutate, fiindcă vin ca o reacţie a lui Satan şi a celor nepocăiţi atunci când ne consacrăm lui Christos. Dacă refuzăm pe Christos şi ocolim încercările luând-o pe un drum strâmb, vom rămâne lipsiţi de bogăţia caracterului ceresc. Pentru aceste valori trebuie să cheltuim din noi înşine. Hainele albe sunt simbolul dreptăţii lui Christos, al nevinovăţiei, sfinţeniei, desăvârşirii Lui pe care ne-o oferă prin credinţă. Celor ce se încred în El, Iisus le dă nevinovăţia Lui nepătată, socotindu-i ca şi cum n-ar fi păcătuit niciodată şi întărindu-i împotriva păcatului prin prezenţa Spiritului Sfânt. (Iov 29:14, Gal 3:27, Fi 3:9, Gen. 3:7.21, Is 59:6, 64:6). Ruşinea goliciunii spirituale, a conştiinţei vinovate trimite la episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o ţesătură omenească. Moralismul şi legalismul nostru, ritualismul şi creştinismul nostru de două parale, onorabila noastră etică şi etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat. Colirul oferit de Isus este pentru privirea spirituală, pentru vindecarea conştiintei orbite de păcat şi de sublinierea standardelor proprii (Mat 6:22-23). Numai înţelepciunea şi discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu şi iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conştiinţei noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societăţii sau ale emoţiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoşeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos. „Pe aceia pe care-i iubesc îi mustru Eu şi-i pedepsesc." Accentul cade în textul grecesc pe cuvintele subliniate mai sus. Astfel Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conştiinţa creştinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubeşte. Pentru iubire, Iisus foloseşte aici verbul () - fileo care se referă la iubire afectivă, prietenie, dragoste, sărut. Este vorba de mustrarea duioasă şi îndurerată a unui părinte (Ev 12:5-11). Fii plin de zel (de clocot spiritual) în a te pocăi! Mântuitorul nu se referă aici la o pocăinţă căldicică. Aşa ceva s-a mai făcut. Termenul - metanoia (pocăinţă) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii), o temenea care să mintă conştiinţa. O pocăinţă, două pocăinţe, trei, patru,... Pocăinţa nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un exerciţiu emoţional, ci o întoarcere decisivă şi definitivă de la păcat cu ajutorul Aceluia care Şi-a început misiunea predicând:"S-a împlimt vremea! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie, căci împărăţia cerului s-a apropiat!" (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus, simplu: Pocăieşte-te! Dar laodiceanul este sfătuit să facă o pocăinţă zeloasă, fiindca el e mulţumit cu pocăinţa făcută. „Există o pocăinţă de care trebuie să ne pocăim"—spunea Ellen White. Eu stau la uşă şi bat. În timp ce Iisus a pus în faţa credincioşilor din timpul sfârşitului o uşă deschisă (v.7-8), ei îi pun înainte o uşă închisă... Cheile uşii de sus sunt numai la El, dar cheile uşii de jos, cheile bisericii noastre, ale familiei noastre, ale inimii noastre, sunt la noi. Dacă aude cineva... Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenţionate cu privire la auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar laodiceenilor li se spune de doua ori: „Daca aude cineva" şi „Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul". Cuvintele subliniate arată adresa finală a soliei. Cui se adresează mesajul? Oricui îl aude. Tuturor bisericilor care sunt sensibile la glasul Spiritului Sfânt. Iisus bate, dar nu deschide. Tu trebuie sa-I deschizi. Intrarea lui Iisus în viaţa noastră este descrisă aici în limbajul unei comuniuni de familie. Se apropie noaptea lumii şi Iisus doreşte să ia masa de seară în casa laodiceanului. Ce-I poţi oferi? Ce-ţi poate oferi? (Ioan 14:23, Cânt 7:13). Versetul 21 pronunţă făgăduinţa Marelui Biruitor pentru luptătorii laodiceeni. A birui cum şi Iisus a biruit, înseamnă a ajunge la tronul lui Dumnezeu, după cum şi Iisus a ajuns (Mat 19:27-30, Lc 28:22-30, Apoc.2:26-27, 5:5, 6:2, Ioan 17:33, Rom.8:17-37, Ioan 15:10). Îndrăzniţi, Iisus a biruit lumea! El a pornit biruitor şi ca să biruiască. „Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, deasemenea vor birui (Apoc 17:14).